LA DEVIA

aprilie 23rd, 2014

Mariella Devia dupa spectacol

Ai fi zis c-am sa ajung acasa si-am sa ma napustesc pe hartie sa povestesc. Nu mi-a venit. Ce sa zic mai intai? Cum arata? Cum canta? Ca o venereaza publicul? Ca e o institutie in Italia??

“Maria Stuarda” este opera mea preferata. N-o vazusem niciodata pe scena. Italia este patria operei. Nu pusesem piciorul. Mariella Devia e…Mariella Devia. N-o vazusem niciodata live. La Scala fusese iremediabil intens cu o seara inainte. Tot o premiera.

Verona, Teatro Filarmonico. Duminica Floriilor. Ultima dintre cele trei reprezentatii cu “Maria Stuarda”. Mariella Devia a implinit 66 de ani in ziua precedenta…

Ganassi.

O productie minimalista, Sonia Ganassi in Elisabetta este o prezenta covarsitoare, interpretativ si vocal. O portretizare taioasa, cruda, Regina este de neinduplecat. Ganassi se misca bine in personaj, guverneaza cu superioritate scena, supusii, apropiatii si…rivalii. Vocal, este o forta a naturii. Cu vitalitate si volum demn de stadion, experimentata in interpretare, stie exact (si transmite) cine este Elisabetta. Atat de puternica, pianissimii si alte parti suave din rolul ei te iau pur si simplu prin surprindere. Este o acoperire de expresie destul de larga, foarte bine executata intre extreme. Si se opreste spectacolul dupa prima ei arie importanta. Se aplauda (si aclama) indelung. Asa va fi toata seara. Se canta, spectacolul se opreste. Se reia cu greu. Si tot asa. Bine am venit intr-un teatru italian in care canta ai lor. Si inca n-a aparut Devia.

Maria Mariella Stuarda.

Intr-o rochie alba-spuma, Devia intra in spectacol si se pastreaza asa pana la final: eterica, de silueta subtire, demna fara sa fie sfidatoare. Personajul ei este construit in cheia simplitatii. Adevaratul spectacol e in voce.

Pana sa ma dumiresc bine, ajungem la “O nube…”. Ma asalteaza asteptarile cu care am venit, comparatiile, curiozitatile. Ma predau in primele 10 secunde, atunci cand incep sa-mi curga lacrimile siroaie pe obraji. Si eu nu plang la opera. Nici la filme…Inainte de toate, efectul vizual este covarsitor, in productia minimalista Devia este, in rochia ei alba, punctul de forta si lumina a unui spatiu intunecat si aproape gol. Ce ma surprinde mai intai este prospetimea vocii. Ar fi foarte greu sa-i dai varsta daca doar ai asculta. Aceasta impresie mi se fixeaza total, putin mai tarziu cand rosteste “Figlia impura di Bolena” cu o voce atat de tanara…

Era de ajuns numai acest moment (“O nube…”) ca sa prind esenta a ceea ce este Mariella Devia: tehnica impecabila, timbrul special, uriasa putere de a transmite prin sensibilitatea interpretarii si impactul imediat pe care il are asupra urechilor si sufletului meu. Pentru mine a fost infinit mai mult decat ma asteptam iar lacrimile le-am pus pe seama tututor celor enuntate mai sus. In plus realizez ca sunt privilegiata sa asist la acest spectacol, venind de la asa distanta.

Ascult, ca de vazut nu mai vad asa clar din cauza lacrimilor (stau destul de aproape) si-mi aduc aminte de o imagine similara. Acum 10 ani, intr-o secventa pe YouTube, Mariella Devia canta Lucia, tot intr-o rochie alba, tot intr-o maniera aproape ireala. Intr-un fel, suntem tot acolo…

Curgerea spectacolului e trunchiata de aplauze asurzitoare. Care nu se mai termina. Strigate si aplauze incep iar cand crezi ca s-au potolit. In tot acest timp Devia si Diana Mian (Anna Kennedy) raman imbratisate, asa cum le-a prins finalul scenei. Dirijorul pesemne ca invata ceva din asta, ulterior leaga cateva momente ridicand bagheta imediat si nelasand loc pentru intreruperi. Nu i-a iesit tot mereu :-) .

Intre timp, e loc si de alte descoperiri mai interesante: Dario Schmunck in Leicester, exact amprenta vocala pe care m-am fixat pentru acest rol. Dupa ce-am ascultat iar si iar opera asta, am niste drepturi, nu? :-)

M-a epuizat acest spectacol. Incarcatura emotionala a fost atat de mare incat finalul n-a facut decat sa-mi dea lovitura de gratie. Scena rugaciunii a fost apogeul unei interpretari memorabile. Asezata in linie cu membrii corului, in genunchi, cantand impreuna cu ei, Mariella Devia a canalizat forta acestul moment: cantand cu ei dar distingandu-se clar ca timbru. Apoi singura, finalul de o incarcatura greu de suportat, cu acel crescendo unde trebuie sa nu te tradeze nimic: tehnica, rezistenta, vocea…Am incheiat si eu seara, tot cu lacrimi in ochi.

La final, spectatorii au retinut artistii pe scena mult si bine. Corul si publicul i-au cantat “La multi ani” Mariellei Devia.

Atata incarcatura intr-un spectacol eu n-am mai trait. Italienii pe semne ca umbla cu pastilele de tensiune la ei…

Nu ma pot abtine sa nu ma gandesc, cum ar fi fost daca ROH ar fi distribuit-o pe Devia in noua productie de “Maria Stuarda” din iulie? Sigur, imi place enorm si DiDonato, am bilet deja.

Call me crazy, dar nu cred ca ar fi fost deplasat deloc. Ar merita si englezii sa o asculte pe Mariella Devia, aceasta artista fenomenala intr-unul dintre rolurile ei semnatura.

OperaOnline.ro pe Facebook.

Magie cu MARTHA ARGERICH si DANIEL BARENBOIM la Berlin

aprilie 22nd, 2014

Martha Argerich, Daniel Barenboim. Foto@Irina Stanescu

19 aprilie, Philharmonie Berlin. O relatare emotionanta via Irina care a fost acolo. Enjoy!

“Cred ca toata lumea are nevoie de un pic de magie. Sub ce forma? Sufletul fiecaruia hotaraste. Magia de care am eu nevoie este muzica. Acum aproape sapte ani am intrat in Ateneu, urmand sa ascult un recital care ma va marca. Martha Argerich si Nelson Freire au oprit timpul in loc pentru mine. Desi ascultam muzica clasica inca din clasa intai, nu s-a comparat nimic cu emotia, inaltarea, vibratia transmisa spre sala din acea seara. Aveam in fata mea doi oameni cu cariere imense, doi mari ai pianului dar si doi foarte buni prieteni care, uitandu-se tot timpul unul in ochii ceiluilalt, au interpretat unele din cele mai grele partituri. Pe Martha, indraznesc sa-i spun asa, cu tot respectul, pentru ca o simt aproape, am revazut-o in ziua urmatoare, pe scena Salii Mari a Palatului, interpretand Concertul nr 1 pentru pian de Beethoven impreuna cu Orchestra Nationala a Rusiei, dirijata de Charles Dutoit.

Pe Martha am revazut-o sambata seara in sala mare a Filarmonicii din Berlin. Mi-am dorit foarte mult sa o mai ascult o data live, dupa acel recital memorabil. Dar Japonia, Lugano sau Verbier, locurile unde canta mai des, nu sunt accesibile. Am mai avut doua tentative, dar numai eu am ajuns la intalnire :) . Nu am renuntat si asteptarea mi-a fost rasplatita. Mi-am facut un cadou de Paste, Martha – recital – Berlin. Si nu doar Martha ci impreuna cu Daniel Barenboim.

In aplauzele unei sali arhipline au intrat pe scena cei doi giganti ai muzicii. Cu pasi mici,  tinandu-se de mana, uitandu-se cu uimire la publicul care ii inconjura (la propriu, fiind puse scaune pe toata scena mai putin spatiul alocat pianelor), aplaudand in picioare. Sunt imbracati simplu; ea, cu o rochie neagra lunga si pantofi de catifea, cu parul grizonat frumos pieptanat pe spate, asa cum apare in toate pozele; el, in costum. Imaginea ti se lipeste de suflet. Pentru mai bine din jumatate de sala cei doi au varsta bunicilor. Martha are 73 de ani, Daniel Barenboim are 72. Amandoi argentinieni, amandoi pe scena de la 6 – 7 ani. Prieteni de cand se stiu. Acest lucru s-a vazut si mai ales s-a simtit.

S-au indreptat incetisor catre cele doua piane asezate unul langa altul pentru a incepe prima lucrare, Concertul in Re Major pentru doua piane KV 448 de Mozart. Recunosc, in primele 15 minute n-am vazut bine din cauza lacrimilor. Ce ti-e si cu inima asta, reactiile de fericire sunt greu de controlat. A fost o bucurie sincera ca ma aflu in aceeasi sala cu ei si am onoare sa-i ascult. Cum spuneau multi dintre spectatori, in pauza, un recital cu Martha, mai rar zilele astea. Un recital cu cei doi, un eveniment de neratat.

Am putut sa ma concentrez din partea a doua a concertului de Mozart. Din locul pe care l-am avut ii puteam vedea din profil, usor din spate, dar cel mai important, le puteam vedea mainile. Martha a cantat cu sufletul, mainile parca aiba ating clapele si totusi le imprima un sunet din alta lume. Palma se intinde si se strange, cu miscari abia vazute spre clapele negre. Nu ii vad fata, dar stiu ca buzele sunt in continua miscare, intr-o discutie imaginara cu pianul. Cu miscari scurte din cap spre stanga face semn doamnei de alaturi sa ii intoarca pagina, atunci cand este nevoie. Intoarce capul usor spre dreapta cand asteapta semnalul lui Barenboim pentru o intrare mai dificila. In rest, se simt unul pe celalalt fara sa fie nevoie sa se priveasca. Stilul lui este diferit. Este mai vijelios, mai riguros, bate foarte des cu piciorul in podea, este cel care conduce. A ocupat locul din fata pianului dinspre sala pe tot parcursul recitalului, cu o singura exceptie, primul bis, cand au facut schimb.

A urmat a doua lucrare, Variatii pe o tema originala in la bemol major D813 de Schubert, la patru maini. Unul langa celalalt, impartind claviatura, au dat viata muzicii.

Dupa pauza a urmat piesa de rezistenta, Le Sacre du Printemps de Stravinsky, versiunea pentru doua piane (asezate si de data aceasta unul langa altul). Cine a ascultat piesa pentru orchestra stie desigur cat de complexa si dificila e. Ca o coincidenta, prima data cand am ajuns la Waldbuhen, acum vreo 5 ani, am ascultat tot aceasta lucrare, in interpretarea Filarmonicii din Berlin dirijata de Sir Simon Rattle. Revenind la seara de sambata, din mainile celor doi au iesit scantei, au electrizat sala. Parca au cantat tot dintr-o suflare. Cel putin asa am simtit-o eu. Martha a invatat aceasta lucrare special pentru recital, la rugamintea lui Barenboim. Am auzit emotia din fiecare nota dar si stapanirea de sine in redarea perfecta a paginilor aproape negre din cauza numarului mare de note. Mi-au dat din nou lacrimile, ca o reactie fireasca a emotiilor venite de pe scena. Asistasem la un moment unic.

Dupa ce ultimele ecouri ale muzicii s-au stins aplauzele si uralele au umplut sala. Meritate din plin. Cei doi s-au privit cu un suras cu subinteles, s-au luat de brat si au salutat publicul. Stiau ce au creat. Stiau ca ne-au vrajit. Nimeni nu s-a oprit din aplauze, nimeni nu si-a parasit locul. S-au intors pe scena, au plecat din nou, la a treia iesire au dat primul bis. A urmat si al doilea. Dar nimeni nu voia sa plece. La cea din urma iesire pe scena, tot timpul tinandu-se de mana, Daniel Baremboim a inchis capacele pianelor.

Am vrut sa impartasesc experienta. M-am straduit sa ajung acolo, am fost norocoasa sa pot asista la acest recital. Mi-am luat doza de fericire de care aveam nevoie. Undeva, candva, am sa-i revad.

Si un mic sfat, faceti-va cadou putin magie din cand in cand. Face bine la suflet!

Irina”

In Pappano we trust

aprilie 17th, 2014

In lumea operaticilor, epoca Internet, vestile circula extrem de repede. Asa se face ca savurand o inghetata in fata la Scala, inainte de “Les Troyens”, discutam despre faptul ca faimosul cal nu va veni pe scena cu efectele pirotehnice cu tot. Din motive de securitate. Lumea e dezamagita caci, oricat de prestigiosi ar fi cantaretii si dirijorul, calul este asteptat cu aceeasi ardoare si curiozitate aici la Milano. Noi dam din cap aprobator: am vazut premiera de la Londra. Compatimim operatici in stanga si-n dreapta. Da, ce pacat, efectul era superb.

La momentul oportun s-a dovedit ca solutia gasita imita excelent focul, asa ca nimeni n-a fost dezamagit. Foc a fost, intr-un tablou mai spre sfarsit, unul destul de serios si spectaculos. Pompieri in sala, asa cum am aflat ulterior ca se afla la toate spectacolele. Just in case. Cea mai frumoasa meserie in Italia, zice o prietena. Va dati seama cate spectacole vad oamenii astia???

Despre primirea lui Pappano la Scala v-am povestit pe Facebook. Inteleg de la operatici cu state vechi ca Scala n-a vazut asa ceva de foarte multa vreme. Intensitatea am simtit-o pe pielea mea, asezata fiind eu la galerie, langa cei mai activi loggionisti. Mi s-a facut pielea gaina. Dupa fiecare pauza, Pappano trebuia sa ingaduie un sir lung, patimas de aplauze si interpelari inainte sa poata incepe. Oricat de perfectionist si experimentat ai fi fost, n-aveai cum sa nu te predai total la ce au facut Pappano si orchestra sambata seara. Ca vor suna foarte bine, n-aveam dubii. Ca acustica salii i-a ajutat, am acceptat. Dar ca o orchestra poate fi dusa de liderul ei catre o redare ireal de frumoasa, care te trimite efectiv in transa…nu mi-am imaginat. Pentru ca n-am mai experimentat niciodata asa ceva. Imaginati-va ca se intregistreaza un disc. Un dirijor exigent repeta fiecare bucata de sute de ori pana iese perfect. Se iau bucatile si se pun impreuna pe disc. Se difuzeaza discul la cel mai performant sistem, dolby surround. Asa a fost. Nici mai mult, nici mai putin.

Cu toata expertiza si prestigiul lui, venirea lui Pappano la Scala era susceptibila de orice dezvoltare de situatie: a fost debutul ca dirijor de opera in acest teatru, urma sa performeze in fata unui public imprevizibil care si-a devorat idolii de atatea ori. Tocmai de aceea, imensa dovada de afectiune revarsata cu generozitate si decibeli la maximum a fost impresionanta si induiosatoare. Toate cele ce i-au fost strigate lui Pappano au fost, de fapt, un strigat de ajutor: avem nevoie de o Figura la Scala. De un Lider. De un Icon.

Ce vehicol minunat a fost aceasta orchestra pentru o distributie ideala, echilibrata, consistenta. Anna Caterina Antonacci in Casandra era deja familiara cu productia, a cantat si la Londra. Dictia ei in franceza e impecabila, pur si simplu se intelege fiecare cuvant. Vocea, seducatoare, proaspata. Partitura e sfanta, desigur, dar vocea ei este rar si convenabil situata undeva intre soprana si mezzosoprana. Ceea ce ii permite, mi se pare mie, o interpretare in culori superbe. Este apoi o artista de o mare expresivitate corporala: regizorul a atasat si o dimensiune coregrafica rolului ei: o serie de miscari complexe, unele proprii dansului tribal. Antonacci este o interpreta foarte buna si aici. Probabil ca e o atleta in viata civila :-)

Daniela Barcelona in Didon are un rol de mare intindere si anduranta. O profesionista a coloraturilor Rossiniene si a rolurilor mai…eroice (ultima data am vazut-o la Londra in Malcom/”La donna del lago”), Barcelona a facut o Didon splendida. Interpretarea ei a fost egal puternica si sensibila, solida si delicata, figura tragica la final. Un mare merit si pentru consistenta, are cel mai lung rol din opera. O artista de mare statura: si la propriu (cam 1.90) si la figurat.

Si ca sa ducem idea mai departe exact din acest punct, Gregory Kunde (Enea) este si el…foarte inalt. Genul solid, impunator. Dupa 5 ani de preumblari operatice prin Europa, pentru Kunde am decis sa vin la Scala. Dupa parerea mea, Kunde e un artist urias: este si va ramane, in repertoriul lui, un reper indiscutabil de interpretare. Este o legenda. Este artistul pe care il urmeaza un grup solid de fani in cele mai inedite si greu de accesat locatii. Care glumeau sambata seara asteptandu-l dupa spectacol: Gregory este la a doua tinerete, la 60 de ani.

Pe scena la Scala trebuie sa fie un erou (Enea). Kunde este impozant, are statura sa fie ceea ce rolul ii cere. Are carisma cu care fascineaza. Are vocea incredibil de proaspata, cu un timbru aparte care o face sa se distinga cu usurinta chiar si in ansambluri unde canta cam 100 de persoane. Are tehnica impecabila care ii permite o trecere lina intre pasaje, pianissimi eterici si acute (ah, faimoasele lui acute) sigure si penetrante. Le-a oferit cu siguranta de cate ori erau scrise in partitura. S-a oferit pe sine cu tot ce a avut mai bun, culminand cu aria din ultimul act, terminata in genunchi cu mainile larg deschise catre public. A impresionat pana la lacrimi (da, si loggionistii plang!) in “Nuit d’Ivresse” unde vocea lui s-a impletit sublim cu cea a Danielei Barcelona. Am iesit la pauza cu lacrimi in ochi.

A fost exact asa cum mi l-am imaginat. Un artist care inca face diferenta. Care a avut o seara exceptionala. Care are inca foarte multe de spus.

Am plecat spre casa cu sentimentul ca am fost martora la o seara cu totul speciala. Cu bucuria ca s-a nimerit sa se intample asa chiar la prima mea vizita in acest teatru.

OperaOnline.ro pe FACEBOOK.

“The Mozart Effect” sau ce muzica asculta oamenii cool

aprilie 11th, 2014

Unde “oamenii cool” se refera la mine (pentru ca scriu acest blog) si la voi (evident!) pentru ca il cititi. In paranteza fie spus, am studiat recent niste statistici de unde rezulta foarte clar ca suntem o comunitate destul de mare. Revin eu cu detalii.

Pentru conformitate, asta cu ce asculta oamenii cool e luata din titlul unui jurnal spaniol, pentru simplul motiv ca mi-a placut. Si articolul este foarte bun, cititi.

Toata povestea a inceput pe la sfarsitul anului trecut cand citeam dintr-o carte la Carturesti si, ridicand privirea din cand in cand, zaream numai copii forfotind pe langa mine. Fotoliul pe care lafaiam (foto sus) era chiar in zona lor. Intorc capul la stanga si vad un morman de CD-uri pentru bebelusi si copii mici mici. Ma simt complexata instant: unele au exclusiv Bach in playlist. Nici nu mai stiu cand am ascultat ultima data un Brandenburgic :-)

Mai jos dovada, sa nu ziceti ca exagerez. Deci e treaba serioasa, asta cu bebelusii si Bach.

Ei, de aici pana la a descoperi label-ul “The Mozart Effect” a fost doar un pas: dom’le, cineva s-a gandit sa propuna CD-uri cu muzica clasica pentru diferite momente din viata (“For Dads to Be”!!!!) cat si pentru motivare, creativitate, serenitate. Pentru cei care scriu (adica eu). Nu le listez ca sa nu va stric placerea, aruncati o privire aici.

Mi s-a parut hilar desi treaba asta este o afacere si mai mult ca sigur are si succes. Ma gandeam sa v-o povestesc ca pe o curiozitate, un subiect mai light de sambata/duminica. Dar… gandindu-ma mai bine, am realizat ca in decursul timpului am alcatuit si eu, fara sa-mi dau seama, propriile mele compilatii pentru niste situatii specifice. Daca ma tot repet in treaba asta, inseamna ca unele lucrari muzicale contribuie cu succes la starea mea de bine, la productivitate (da!), motivare, socializare, fericire etc. Plus ca mai fac si prozeliti: am repertoriu destept ales, victime sigure. Unii ajunsi spectaori fideli la opera. Yey.

Iata ce-am constatât in ceea ce ma priveste:

  • Lucrez la un proiect care necesita focus si creativitate: concertele pentru pian si orchestra 1 si 3 de Rachmaninov. Neaparat cu Ashkenazy. De altfel, singurul CD pe care il am in trei exemplare. Acasa, birou, uneori si in geanta…
  • Am ceva de lucru de importanta cruciala/strategica: “Requiemul” de Mozart. Intru in transa instant si nu mai sunt atenta la ce se intampla in jurul meu.
  • Am de pledat cauza muzicii de opera la novici:”Je crois entendre encore” (“Les pecheurs de perles”) cu Villazon, Alagna sau Krauss. Plusez si cu uvertura din “La Traviata”. Ar fi culmea sa intampin rezistenta. Explicatie: mi-ar placea sa ies la inaintare cu Rossini dar recitativele sunt mai greu de digerat. De ce sa risc! :-)
  • Imi trebuie un playlist pentru alergare, sa nu ma lase cheful dupa primii doi km: Rossini, dragul de el. Preferabil o compilatie cu toate coloraturile spectaculoase (sau “Il Barbiere” in mare parte).
  • Plec de la treaba, sa mai ascult o arie inainte sa ma pun pe drum: mai mereu ceva din “Maria Stuarda”. Aproape niciodata doar o arie. Hai inca una, si inca una. S-a intamplat sa mai stau si o ora in plus, nu m-am putut desprinde (mda, ore suplimentare neplatite J).
  • All time favourites: ma intorc iar si iar la discurile mele de la OperaRara, Nelly Miricioiu, amintitele Rachmaninov/Ashkenazy, concertul pentru pian si orchestra nr 1 de Brahms cu Radu Lupu, concertul pentru pian si orchestra nr.2 de Saint Saens cu Grigory Sokolov. In vremuri de incarcatura spirituala speciala ascult cu toate simturile deschise “The Dream of Gerontius” (Elgar), cea cu Philip Langridge in lineup.

Un mix eclectic de hit-uri clasice si chestii rare. Probabil ca aceasta categorie e cea mai speciala pentru mine de vreme ce ascult fara sa mai fac nimic altceva. Uite ca pana acum nu m-am gandit la lucrurile astea.

Spuneti si voi. Aici sau pe Facebook. Sunt curioasa!

De vorba cu YURIY TSIPLE despre “Die Soldaten” in regia lui Calixto Bieito

aprilie 7th, 2014

Mai sunt doar cateva ore pana la decernarea prestigioaselor premii londoneze Opera Awards 2014. Intre nominalizarile la categoria “Cea mai buna productie noua” se afla si “Die Soldaten” (de B.A. Zimmermann) in regia lui Calixto Bieito (nominalizat si la categoria “Cel mai bun regizor”). Din fericire pentru noi, putem avea acces la o privire din interior: Yuriy Tsiple a cantat in productia “Die Soldaten” care a deschis stagiunea curenta la Opernhaus Zurich.

Dificultatea partiturii si a producerii acestei opere, viziunea regizorala a lui Calixto Bieito si solutiile creative propuse au facut din acest spectacol un eveniment in lumea operei. Cronicile au fost excelente unanim, succesul de public la fel.

Am stat recent la povesti cu Yuriy Tsiple despre cariera lui, despre spectacolele in care canta la Zurich si planuri de viitor. Ajunsa la “Die Soldaten” discutia a devenit atat de interesanta: este fascinant sa afli despre bucataria acestei productii, despre experienta lucrului cu Bieito. Desi n-am vazut spectacolul de la Zurich, am avut ocazia sa vad o productie a lui Calixto Bieito: “Carmen” la ENO cu Ruxandra Donose in rolul principal. Este cea mai intensa experienta pe care am trait-o in toti acesti ani, un spectacol viu, visceral, care te obliga, inca din primele minute, sa experimentezi cele mai diverse emotii.

Yuriy mi-a povestit cu mult entuziasm atunci asa ca m-am gandit sa reluam conversatia pentru ca avem acum acest context, al premiilor Opera Awards. Si pentru ca sunt sigura ca v-ar placea. Enjoy!

Yuriy Tsiple in “Die Soldaten” la Zurich. Foto@Monika Rittershaus

1. Ai colaborat pentru prima data cu Calixto Bieito, cum ti s-a parut experienta?

Pe Calixto Bieito l-am cunoscut cu aproape un an inainte ca noi sa incepem repetitiile. Am discutat despre dificultatea vocala a personajului meu si, in general, despre cum a dorit el sa aleaga artistii (desigur, ajutat de administratia de la Opernhaus Zürich).

Chiar daca premiera a avut loc in septembrie 2013, eu stiam ca voi canta in acest spectacol din octombrie 2011. Calixto are nevoie de personaje pe scena. Asta a incercat sa ne explice si sa ne ajute sa ne descoperim noi singuri, sa incercam sa punem in evidenta cat mai real posibil toate fanteziile noastre. Fiecare dintre noi are foarte multa imaginatie, insa uneori ne este jena sa ridicam mana si sa ne spunem parerea. Lui Calixto ii plac artistii care stiu pentru ce sunt acolo unde este si el prezent, ii plac personalitatile care nu-l lasa doar pe el sa-si spuna punctul de vedere, ii plac oamenii care stiu sa il contrazica, cu argumente foarte bune insa.

Primele 5 zile de lucru au fost ca in ring, am lucrat foarte intens: a incercat sa evidentieze personajul meu de ofiter criminal, atat de mult incat am crezut ca nu joc pe scena spectacol live ci, dimpotriva, sunt intr-un film.

Fiecaruia dintre noi ii place sa vada un film, o pelicula in premiera la cinema. Ne asteptam tot timpul la ceva senzational, ceva nou, unic – cum n-am mai vazut. La fel sunt productiile lui Calixto Bieito: extrem de moderne, legate de tot ce se intampla in viata noastra de zi cu zi. Calixto m-a rugat sa ma tund chel, insa eu am hotarat totusi sa mai las ceva par in capul meu si i-am refuzat dorinta de a ma vedea chel, dar nu s-a suparat pe mine deloc. Cu Calixto se poate ajunge foarte simplu la o intelegere si o amicitie minunata, este un om foarte sensibil dar si foarte exigent. Nu vorbeste mult decat in primele 5 zile de lucru, pe urma te lasa sa canti si sa te bucuri de ceea ce poti sa arati publicului atunci cand apari pe scena: atat calitatile tale vocale cat si pe cele actoricesti.

Multi il judeca dar cumpara bilete si pentru al doilea, al treilea spectacol etc. Este, poate, printre regizorii ale caror productii au cele mai bune vanzari de bilete.

In concluzie, Calixto m-a ajutat foarte mult si tot ce am facut cu el imi va folosi cu siguranta in cariera. Am lucrat cu multi regizori celebri, insa Calixto are un loc aparte in cutia mea cu amintiri, si-a pus amprenta. Personajul meu din opera “Soldatii” m-a facut sa devin cunoscut publicului din Zürich, datorita lui Calixto Bieito in mare parte, dar si interpretarii mele.

2. “Die soldaten” a fost inca de la inceput catalogata drept o opera aproape imposibil de produs. In ce constau dificultatile acestei lucrari?

Prima data cand am deschis partitura operei “Soldatii” mi-am adus aminte cu drag de profesoarele mele din Conservator, doamnele Magda Buciu si Tatiana Hilca si le multumesc, caci tot efortul lor la orele de teorie – solfegiu mi-au fost de folos atunci cand m-am apucat de studiul partiturii scrise de B.A. Zimmermann.Toata dificultatea acestei opere vine din ritmul si intonatia atonala pentru ca limbajul este unul foarte actual (evident, limba germana literara). Insa ritmul se schimba la fiecare masura si, cu toate acestea, noi am atins un record. Desigur, asta a fost ideea lui Calixto Bieito: de a ridica orchestra pe scena si de a acoperi fosa unde noi artistii ne-am desfasurat fara nicio dificultate.

Imaginati-va ce risc pentru noi, sa acceptam ca orchestra sa stea in spatele nostru, la nivel ridicat, dirijorul in spatele nostru iar noi privim totul in monitoare si l-am avut in fata, in randul intai, pe maestro suggeritore Vladimir Junyent, specialist in repertoriu modern care ne-a ajutat enorm. Muzica scrisa de Zimmermann este atat de dificila incat cu doua ore inaintea fiecarui spectacol toti solistii ne intalneam cu maestrul dirijor Marc Albrecht ca sa repetam ansamblul din actul 4. Acest ansamblu mie mi s-a parut imposibil de produs asa cum il vrea Zimmermann, insa exista o vorba la Opernhaus Zürich “De asta suntem aici, ca sa ne aratam profesionalismul!”. La premiera a fost prezenta fiica compozitorului Zimmermann care a fost foarte incantata de tot ce a vazut pe scena.

3. O productie noua si o importanta desfasurare de forte – cat au durat repetitiile si care ti s-au parut cele mai provocatoare lucruri pe care ti le-a impus rolul?

Repetitiile au durat 7 saptamani, cu exceptia zilelor de duminica, insa pana sa inceapa cele 7 saptamani de repetitii, am mai repetat 8 luni cu dirijorul care a venit special de la Amsterdam ca sa se vada cu fiecare solist in parte si cu pianistii nostrii de la Opernhaus. Da, rolul meu are o intindere de 2 octave si fraze foarte complexe, insa m-a ajutat faptul ca Zimmermann a scris mai putin in registrul mediu care m-ar fi putut obosi. S-a bazat mult pe cele doua registre: grav si acut. Cu toate aceste dificultati, am incercat sa trec pozitiv peste greutatile rolului si la final sa ma bucur de rezultat, care a fost unul bine meritat.

4. Cat de mult crezi ca a contat viziunea regizorala in succesul foarte mare de care s-a bucurat “Die Soldaten”?

De un lucru sunt sigur, daca nu era Calixto Bieito regizorul acestui spectacol, nu cred ca succesul a fi fost cel care sa duca la nominalizarea “Die Soldaten ” la Opera Awards 2014, categoria “Cea mai buna productie noua”.

Regia lui Calixto Bieito a contat enorm iar cu ajutorul lui am facut si noi, artistii, pasi importanti pentru viitorul nostru. Va pot asigura ca opera nu va muri niciodata atata timp cat mai exista oameni pasionati de ceea ce fac, mai ales ca este mult public tanar care doreste sa vada noi experiente ale actorilor pe scena. Eu ma bucur si de trecutul si evolutia operei, de prezent, dar sunt optimist si pentru viitor!

Unde asteptarile sunt depasite exact acolo cand nu stii…la ce sa te astepti

aprilie 5th, 2014

Un eveniment caritabil care alege sa atinga suflete si constiinte printr-un concert de muzica clasica va avea intotdeauna un public eterogen. Cum a fost cazul concertului de joi seara de la Sala Radio organizat in beneficiul copiilor cu autism. Melomanii de serviciu aleg dupa preferinte. Ceilalti au ales muzica in general, sa sustina cauza in special. Nu stiu care au fost mai multi, poate jumatate – jumatate judecand dupa entuziasmul aplauzelor si usoara rumoare de la inceputul spectacolului cand Vlad Maistorovici a venit pe scena ca sa inceapa seara. Arcusul aluneca pe corzi si rumoarea se topeste…instant. Virtuozitatea, completa imersiune in redare a preludiului din Partita in Mi major de Bach si am avut, pentru prima data in ani, revelatia acusticii foarte bune a acestei sali. Iar Vlad Maistorovici este un vrajitor al instrumentului lui.

O fericita deschidere de seara si mai ales de stare catre momentele cu voce si pian. Odata descoperirea facuta, ma gandesc ce frumos si limpede suna coloratura Rodicai Vica in aceasta seara, in aceasta sala. Ascultand-o in  duetul din “Elixir..” (“Caro Elixir”) o vizualizez si o aleg, intr-o distributie a mea personala, in Adina. Ar fi perfecta, si vocal si temperamental. Din “Elixir…” s-au ales emotii in continuare cu Stefan Pop oferind “Una Furtiva Lagrima” pentru care m-am tot straduit sa gasesc cuvintele potrivite ca sa v-o descriu cat mai fidel. Si mi-am adus aminte de “Elixirul…” de anul trecut de la ONB: “Stefan Pop… imi inspira o idee pe care trebuie s-o definesc cu o expresie inventata de mine, cel mai probabil: narativitate vocala. Interpretarea lui face uz de toate nuantele si accentele necesare ca sa spuna povestea, cantand.” Onorata instanta operatica, imi mentin declaratia :-) .

Undeva pe la mijlocul serii, pianistul Stefan Doniga isi face “intrarea” momentului sau solo din program cu o alegere care are o doza de spectaculozitate si inedit: canta, in prima auditie mondiala, Mazurcile op. 64 nr. 1 si 3 de Sergei Bortkiewicz. Si cateva mazurci de Skriabin. Frumoasa si fluida interpretare.

S-au mai cantat si altele in program, am ales cateva highlight-uri personale (doar e un blog de spectator).

O seara frumoasa care a fost, sa nu uitam, un eveniment de constientizare, de sustinere a unei cauze. Dincolo de placerea melomanului, eu am inteles de ce m-am aflat acolo si m-am tot gandit in timpul concertului ca un gest, oricat de mic, e necesar. Daca tot am ajuns aici. Website-ul asociatiei HelpAutism este urmatoarea mea destinatie digitala. Sunt multe modalitati de a oferi sprijin.

Seara s-a incheiat cu adevarat la mai bine de o ora dupa terminarea spectacolului. Ar fi trebuit sa-i vedeti pe cei doi oameni care au fost sufletul si motorul acestui eveniment. Usurati si fericiti ca l-au dus la bun sfarsit, dupa o munca enorma (chiar daca nu pare): Mihai Stan, presedintele Asociatiei pentru Muzica, Arta si Cultura si Daniela Bololoi, presedinta asociatiei Help Autism. Care era asa de incantata de muzica si de artisti. Si careia puteti sa-i spuneti si doamna Muta Muntii din Loc. N-ar fi niciun fel de exagerare :-) . M-am bucurat s-o cunosc, sa-i aflu povestea si sa-mi reamintesc ca e suficient sa ne uitam in jur, intotdeauna e cineva care are nevoie de ajutor. Poate nu intamplator ziua dedicata aceste cauze se numeste Ziua Internationala a Constientizarii Autismului. Inainte de a face, trebuie sa constientizam.

E o energie frumoasa in jurul acestui gen de evenimente. Unele impresii si emotii vor ramane martor, scrise in cartea de onoare a Asociatiei Help Autism de artisti, organizatori si prezentatori.

Mihai Stan, Daniela Bololoi & Cartea de onoare a Fundatiei Help Autism

Mesaj Vlad Maistorovici

Mesaj Rodica Vica

Mesaj Marius Constantinescu

Stefan Pop scrie in Cartea de onoare

Aseara la Sala Radio

aprilie 4th, 2014

Rodica Vica si Stefan Pop dupa spectacol

Povestim. Stay tuned :-)

Niciodata sa nu spui niciodata

aprilie 1st, 2014

Nu, la prajituri n-am sa spun “niciodata”, ar fi inutil…

Dar un cont de Facebook am facut pana la urma. Pentru acest blog, eu ma tin cat pot de departe si ma incapatanez sa tin legatura cu oamenii mei pe bune, la cafea, la un telefon, printr-un email…

Cum e ceva vreme de cand ma trezesc, periodic, in afara miezului evenimentelor pentru ca ele se anunta, comenteaza si promoveaza pe Facebook, am zis ca e timpul sa le dau o vacanta tuturor prietenilor care roboteau zilnic pentru informarea mea. Am facut un cont. Acum odihniti-va :-)

Sa ne intalnim pe Facebook daca va face placere, sharuiti daca auziti chestii intersante cum ar fi transmisii la tv si radio (sau pe net), materiale interesante.

@cine se stie: am intoleranta la…spam :-)

Tonul conversatiilor este acelasi pe care il practicam zilnic pe blog. Cine trece pe aici stie despre ce vorbesc.

In urmatoarele zile invat chestii, daca observati miscari bizare pe pagina de Facebook a blogului, tratati-le cu ingaduinta. Sunt incepatoare dar…ma tratez!

Like and share daca vreti sa ne imprietenim. N-am de gand sa mai repet asta si sa va terorizez. Cred ca oamenii trebuie sa se conecteze, chiar si in zona digitala, in mod firesc.

Sa ne lansam in aventura. Restul…mai vedem noi pe parcurs.

OperaOnline.ro FACEBOOK.

Nuantele muzicale ale sufletului in culori

aprilie 1st, 2014

Asteptam cu nerabdare programul concertului “Suflet in culori” de joi de la Sala Radio (am vorbit toate detaliile aici).

Iata-l!

Boheme cu Angela Gheorghiu – in direct pe Radio Classique. Acum!

martie 31st, 2014

Ascultati aici.

“Stabat Mater” de Rossini si alte lucruri frumoase in festivalul studentilor

martie 31st, 2014

Dintre toate evenimentele festivalului Chei organizat de UNMB, ma tenteaza sigur “Stabat Mater” la Sala Radio. Plus alte cateva la care sper sa pot ajunge. Aveti aici afisele si aici tot programul. Zice negru pe alb ca “Intrarea este liberă pentrutoate manifestările din cadrul Festivalului Chei”. Hai studentii!!!

In sfarsit!!!! Royal Opera House Covent Garden 2014 / 2015

martie 31st, 2014

Aici.

Citesc. Revin :-)

Pentru sambata. Bis

martie 29th, 2014

Eu sambata am placearea sa-mi fac update-ul cultural afundandu-ma in revistele adunate peste saptamana. Da, tot la cafea sunt :-)

Acest film cred ca urmeaza sa ajunga si la noi. Notati in agenda.

Dupa o poveste reala. Idei pentru o sambata pe canapea…

martie 29th, 2014

Nathaniel Ayers de la student Juilliard – la schizofrenie – la homless – la personaj de film si carte.

Povestea Filmul Cartea

Radio Romania Muzical are surprise frumoase pentru noi

martie 28th, 2014

Radio Romania Muzical a inclus in campania “Discul de muzica clasica al anului 2014″ (si lasat la libera ascultare pe site) ultimele discuri ale lui JDF si Villazon. Printre altele, la fel de interesante. Deci iata cu ce va puteti ocupa timpul alocat muzicii in zilele urmatoare. Enjoy, zic!

Cu Manrico la Mall

martie 28th, 2014

Absolut intamplator am dat peste acest flashmob intamplat la mall-ul din Cluj pentru a promova premiera de “Il Trovatore”, petrecuta aseara la Opera Maghiara. Foarte tare!!! Hector Lopez este Manrico (foarte tare, din nou!) si Carmen Gurban face Leonora (o iubim pe Carmen Gurban). Vreau si eu la Cluj :-)

Aveti poze pe site-ul operei si pe pagina lor de Facebook. Va rog sa le dati un like, merita. Bravo domnilor!

Cine vrea s-o asculte pe Diana Damrau acum?

martie 27th, 2014

Se pare ca un concert al Dianei Damrau se va transmite live pe Internet de la New York. Transmisia incepe cam intr-o ora si jumatate. Toate detaliile despre eveniment aici. Pagina de livestream aici. Sper sa nu fie restrictionat la USA. Aveti suficient timp sa va orientati in spatiu. Eu nu stiu daca mai rezist.

Era Jose Cura sau care e valoarea unui autograf

martie 27th, 2014

Semnatura la care nu v-am lasat absolut niciun indiciu e a lui Jose Cura dupa o “Tosca” la Viena la care am mers pentru Ruggero Raimondi. La sfarsitul spectacolului am fost uimita de cat de tare e iubit Cura la Viena, foarte multi fani cu teancuri de fotografii…eu care dadusem o groaza de bani pe bilet (n-as fi reusit sa-l vad pe Raimondi altfel), n-am mai luat nici program, nici CD, nimic. La pauza am vazut o revista pe holul operei, cu fotografia de mai sus si am zis, asta e!

Desi erau foarte multi fani ai lui la Stage Door, Cura a fost destul de putin comunicativ in general, dar si-a ridicat privirea cand am vorbit cu el in spaniola, i-am povestit ca l-am vazut la Bucuresti in “Carmen” (Festivalul Enescu). Cand sa semneze pagina de revista, ma intreaba brusc: ce-i asta???

M-am lasat de mult de sportul asta cu autografe…mi-a facut mare placere sa ma uit pe ele azi si sa-mi aduc aminte de toate povestile atasate. Pe unele (ca cel al lui Marcello Alvarez) le-am primit de la prieteni. Chiar si prin posta clasica am primit, de la capatul celalalt al Europei. Si eu, la randul meu, am adus altora care nu au putut merge. Si tot asa.

O “afacere” sentimentala pentru noi, un business solid pentru altii, din cate am descoperit azi documentandu-ma pe tema asta. Exista website-uri pentru colectionarii de autografe si afise/publicatii vechi si rare care se vand la preturi bune. Ramon Vargas pentru 55 Euro, anyone? :-)

Daca n-o sa am pensie satisfacatoare, o sa scot autografele de la naftalina si cred ca am sa ma imbogatesc. Am si eu Ramon Vargas! Glumesc, desigur. Cand aveti timp, mergeti pe site-ul colectionarilor, sunt si artisti romani acolo.

Acestea fiind spuse, bag totul la loc si visez cu ochii deschisi la viitor!

Vazute, auzite. Traite!

martie 27th, 2014

N-am mai avut ocazia sa calatoresc in ultima vreme. Si aici am cam stat pe uscat (sa vina sambata mai repede!!!!). Si cum aseara am avut o discutie foarte placuta despre treburi operatice, am ajuns acasa si am rasturnat pe jos “materialul didactic” (= toate cele ce s-au adunat de prin calatorii). Cum ma uit eu la caietele program, am o revelatie: semnaturile (autografele) doamnelor sunt mult mai usor de descifrat. Mai jos, autograful unui tenor celebru. Ca sa incepem cu categoria grea. Ia sa vedem cine ghiceste :-)

Pe parcursul zilei am sa pun mai multe (poate din ora in ora?). Dupa ce ma trezesc, of course. Adica e noapte de-a binelea acum, cand scriu.

1. Asta ramane asa, poate ghiceste cineva…JOSEPH CALLEJA

2. Marianne Cornetti. Ne vedem peste o ora. Urmeaza un domn :-)

3. Ramon Vargas. “Felicitarile” nu stiu sigur pentru ce erau, probabil pentru ca a putut schimba cateva vorbe in limba lui. O semnatura ingrijita :-)

4. Luciana Serra. Aici nu-i greu, am lasat si mesajul. O experienta unica, sa stau de vorba cu Luciana Serra. Nici nu mai stiam cum ma cheama…

5. Ia sa va vad. Desi sunt si aici indicii. Un domn foarte talentat. Va zic eu mai incolo (am fost provocata :-) !). MARIUSZ KWIECIEN.

6. Hai ca e simpla! Donna Elvira…semneaza ordonat. RUXANDRA DONOSE

7. Numai la tenori am vazut asa semnaturi. De data asta – niciun indiciu :-) . JOSE CURA.

8. Anna Caterina Antonacci. A semnat din picioare. Altfel…:-)

9. Cu toata viteza inainte de acum, caci vine seara si dupa ce joaca de azi se va fi incheiat, posibil sa le sterg. Asadar…tenor  (Bogdan Mihai) care semneaza frumos. Exista!  :-)

10. Nelly Miricioiu, scrie cat se poate de clar. Tosca la Londra, prima data cand am avut ocazia sa schimb doua vorbe. Ca sa exprim o imensa apreciere…

11. La Ceci, daca aveti vreun dubiu, chiar si fara foto, nu cred ca era o problema de descifrare. Cred ca se poate si mai bine. Asta era la Barbican, bine dupa miezul noptii si o coada de vreo 200 de persoane. Prima semnatura cred ca arata impecabil :-)  .CECILIA BARTOLI.

12. Stati asa ca nu s-au terminat provocarile: tenor, imi place enorm. Nu, nu l-am vazut niciodata live. Acest autograf l-am primit de la mon entourage, prezent la fata locului. Cado. Ia sa vad daca deslusiti. Eu sigur n-as fi reusit…MARCELLO ALVAREZ.

13. Cu toate indiciile la vedere, ghici ciuperca, cine-i? ERWIN SCHROTT.

Angela Gheorghiu, Charlotte. Viena 2014 / 2015

martie 25th, 2014

Aici toata stagiunea. O mica lectura inainte de culcare.

PS: inteleg ca se pot comanda bilete incepand de azi. In caz ca vreti sa investigati optiunile. Traiasca operaticii vigilenti de peste mari si tari :-)